Douăşi’şapte de pene.

November 26, 2009

Lucrurile se succed într-o ordine logică, deşi se mai trezeşte câte unu să afirme contrariul. Ş lucrurile trec şi vin şi se tot repetă şi noi rezistăm şi rezistăm şi rezistăm ca în reclamele la QFort. Da, vine Crăciunul. Iar. Şi iar ne facem tabere ca la “ţară-ţară vrem ostaşi”: Crăciun-ciudaţii [aka Christmas freaks] versus ăia de zici că au picat în borcanul cu frustrare. Cum la ce ne trebuie Crăciun? Da’ ziua voastră de naştere la ce ne trebuie?

Pana mea, e şi ăsta un moment pe an;  să ne calmăm cu toţii şi să trecem cu bine şi de el.

Advertisements

XXVI

October 19, 2009

1952.
Nu stiu in ce data suntem. Nu am idee ce zi e. Totul se intampla atat de repede incat uiti tot. Uiti unde esti, ce cauti acolo. Pierzi total notiunea timpului. Mitralierele ne spun cand trebuie sa ne trezim, deci aia poate fi considerata dimineata, incercarea de a inainta si a fi sub atac permanent, trebuie sa fie pranzul, stabilirea unor pozitii temporare semnifica lasarea serii si luminile misterioase de pe cer ne lumineaza sporadicul somn. In ultima vreme am avut si zile linistite in care am apucat sa ne mai tragem sufletul. Fiecare ora care trecea in liniste starnea bucurie cat mai mare ca s-ar fi putut termina dar bucuria devenea ca o soapta cand auzeam avionele deasupra noastra. Am auzit de la un nou venit ca prin tabere tot umbla serviciile secrete in cautarea spinilor. Daca ma intrebi pe mine, ei au cele mai mari sanse sa fie spioni. Militari care pretuiesc razboiul si spera sa continue cat mai mult, de parca noi toti am fi niste actiuni la bursa cu care ei sa se joace si sa castige bani si satisfactie pe seama noastra.
Pana mea, am ajuns sa insemnam chiar asa putin?

1952.

Nu stiu in ce data suntem. Nu am idee ce zi e. Totul se intampla atat de repede incat uiti tot. Uiti unde esti, ce cauti acolo. Pierzi total notiunea timpului. Mitralierele ne spun cand trebuie sa ne trezim, deci aia poate fi considerata dimineata, incercarea de a inainta si a fi sub atac permanent, trebuie sa fie pranzul, stabilirea unor pozitii temporare semnifica lasarea serii si luminile misterioase de pe cer ne lumineaza sporadicul somn. In ultima vreme am avut si zile linistite in care am apucat sa ne mai tragem sufletul. Fiecare ora care trecea in liniste starnea bucurie cat mai mare ca s-ar fi putut termina dar bucuria devenea ca o soapta cand auzeam avionele deasupra noastra. Am auzit de la un nou venit ca prin tabere tot umbla serviciile secrete in cautarea spinilor. Daca ma intrebi pe mine, ei au cele mai mari sanse sa fie spioni. Militari care pretuiesc razboiul si spera sa continue cat mai mult, de parca noi toti am fi niste actiuni la bursa cu care ei sa se joace si sa castige bani si satisfactie pe seama noastra.

Pana mea, am ajuns sa insemnam chiar asa putin?

Douasi’cinci de pene.

October 8, 2009

Sunt un tip cu o constitutie atletica. Nu tipa fetele dupa mine din tramvai ca-s bun, dar nici rau n-as putea spune ca stau. Restrangand, m-as putea caracteriza ca fiind “un tip normal”. Ca tip normal ce sunt incerc sa ii inteleg pe cei ce nu-s ca mine. De ce ai vrea sa arati ca un sifonier, sa gafai ca un porc, sa mergi ca un ratoi, sa vorbesti ca un urs si sa faci sex ca un hipopotam? Ti s-a urat cu a fi om?

Pana mea, mai lasati dracu’ steroizii.

XXIV

October 6, 2009

1952.

Sunt aprope de a ceda psihic. Ma simt atat de slabit si lipsit de vlaga incat greutatea armei si a rucsacului asta in permanenta plin parca mi-au devenit indiferente. Stau uneori noaptea si ma gandesc ce as putea sa fac sa scap totusi de aici. Nu pot sa neg faptul ca am luat de atatea ori in considerare si sinuciderea. Am auzit de un soldat dintr-o unitate de elita care a fost eliberat fiindca s-a prezentat ca fiind nebun. Il chema Max mi se pare. Am auzit ca se imbraca in haine de femeie si pana la urma colonelul lui l-a trimis acasa. Imi fac prieteni noi in fiecare zi dar pe majoritatea nu pot sa ii pastrez mai mult de cateva zile. Ori sunt transportati la unitatile medicale, ori nu ii mai gasim deloc. Nenorocitii astia sunt ca niste vanatori. Ne simtim in pericol si noaptea. Exista o legenda ca un grup de soldati ar fi gasit o colectie de cranii umane intr-o parte a padurilor. Asta am ajuns; trofeele lor.

Ma trezesc uneori noaptea si mai aud atacurile aeriene care au loc. Exploziile create noaptea sunt atat de mari incat lumineaza tot cerul. Imi amintesc de vara aceea cand am fost de 4 iulie sa vad artificiile impreuna cu sora mea. Eram mici amandoi. Eu nu mai vazusem niciodata artificii. Am ramas impresionat pana la lacrimi.

Inca o zi trecuta, inca o speranta ca se va termina mai repede. Pana mea, se va termina pana la urma nu?

Douasi’trei de pene.

October 6, 2009

Ciorapii perdea. Excentricul care a inventat aceasta modalitate de a purta perdelele, probabil ca fusese restrans de un buget sincron cu criza si a fost nevoit sa creeze ieftin si repede. Nu stiu cum i-o fi iesit lui pentru ca la Fashion TV nu am avut curiozitatea sa ma uit, nici macar de dragul palamidelor cu pretentii de perfectiune ce impodobesc podiumurile, dar astora de pe strada si de la birou sigur nu le-a iesit bine. Perdelele, fie ele si negre sau gri nu numai albe, sunt facute sa atarne la ferestrele bunica’mii, nu pe picioarele, de multe ori neinteresante, ale femeiustilor.

Pana mea, moda dizgratioasa.

Douasi’doua de pene.

October 5, 2009

Nu pricep. La ora 8 dimineata, cand abia ma obisnuiesc cu lumina si greutatea propriului meu corp, toata lumea vorbeste la telefon. Cu toata lumea. Lasand la o parte efortul depus pentru a sustine telefonul la ureche si acela de a’ti incorda coardele vocale destul cat sa deranjezi intreg tramvaiul, cum de sunt toti treji la ora asta? Pe’asta de langa mine’l inteleg. Se duce la serviciu. Dar ala de la telefon? Sau e in alt tramvai si-si tin de urat?

Pana mea, se pare ca 8 nu mai e o ora atat de matinala.

Douasi’una de pene.

October 4, 2009

M-am apucat acum cateva zile de citit o carte. Nu stiu ce carte e pentru ca are coperta rupta, am gasit-o intamplator prin biblioteca. Si cartea asta mi-a mancat zilele pentru ca este atat de bine scrisa ca simt ca trebuie sa o citesc pe toata odata. Mi-am luat si mu…strari la serviciu. Ei, si ajung eu pe la pagina 113 in poate cea mai intensa situatie din toata cartea si apoi brusc, vad ca nimic nu mai are niciun sens. “Ce naiba?” imi zic si recitesc atent. Cand imi arunc privirea in josul paginii mai sa-mi pice. Privirea. Si cu ea si cartea din mana. Dupa 113, in mod normal nu urmeaza 162, nu?

Pana mea, numai de citit nu ma reapucam.